Scurt extras din ultimul capitol:

CAPITOLUL IV: CONCLUZII FINALE. TRANSFORMAREA OMULUI PRIN EXPERIENȚA RELIGIOASĂ

Umplere cu Duhul, respectiv influența Duhului

Fără creativitate, indiferent de domeniu, inovația este imposibilă. Creativitatea depinde de inspirație, iar aceasta din urmă se presupune că este activată prin diverse metode, cum ar fi audițiile muzicale, participarea la activități artistice, meditație, schimbarea mediului, entuziasm etc. Autorii antici au fost de altă părere, socotind că, pentru inspirație, este nevoie de un ajutor exterior– motiv pentru care invocau la nevoie muzele, sau, în cazul autorilor iudeo-creștini, pe Dumnezeu. Însăși etimologia cuvântului inspirație face trimitere la o influență asupra spiritului uman realizată de un spirit exterior, care este suflat (din latină, in-spire) dinafară în interiorul omului. Inspirația duce la un proces interior, în timpul căruia omul identifică înlăuntrul său o energie creativă „străină”. Este o „infuzie”  a acestui spirit exterior, o influență spirituală.

Un termen aparent sinonim, folosit în cultura latină antică, era afflatus, care provine din adflare/afflare, a sufla asupra a ceva, și denumește starea pe care o are o persoană care primește într-un anumit moment o energie creativă de la o forță divină sau o muză, în mod cert, exterioară. Afflatus se deosebește de inspirare prin forța exterioară cu care se acționează asupra individului.

În cultura greacă un termen apropiat este entheos, și sugerează starea de umplere cu un duh divin, a fi locuit de un zeu și din care provin termeni utilizați și astăzi, precum „entuziasm”, chiar dacă sensul lor modern s-a îndepărtat considerabil de înțelesul religios originar.

Cu alte cuvinte, aceste concepte trimit către ceea ce înțelegem în zilele noastre prin inspirație, dar dacă entheos sugerează ideea unei infuzii subtile sau o „umplere” cu ceva, adflatus/afflatus sugerează o forță care acționează asupra individului, o metaforă care sugerează o umplere dintr-o sursă externă. Corespondentul grecesc al acestei forțe ar fi pneuma, un vânt sau suflare divină.

Am reliefat, în cadrul cercetării noastre, că această stare, indiferent că am numi-o afflatus, entheossau inspirare, este una comună creștinilor, locuiți de Duhul Sfânt. În nenumărate locuri Scriptura vorbește despre faptul că credincioșii sunt locuiți de Duhul Sfânt sau de Dumnezeu. Prin cercetarea noastră am încercat să lărgim sfera experienței religioase incluzând elementul important al lucrării de transformare a omului prin prezența în el a Duhului Sfânt.

Este singura modalitate prin care omul poate ajunge la scopul pentru care a fost creat – denumit în teologia ortodoxă îndumnezeire (theosis), nu în sensul de confundare ontologică sau contopire cu Dumnezeu, ci de participare la viața cu Dumnezeu, prin harul Său, desfătarea în Dumnezeu, și dragostea pentru El. Atingerea acestei stări, spre care ar trebui să tindem cu toții, nu poate fi posibilă fără asistența Duhului Sfânt. Studiul nostru relevă faptul că omul este creat să poată reprezenta un mediu propice pentru influența Duhului sau duhurilor. Entitatea lui complexă îi permite omului o mare varietate de manifestări „spirituale”, și este necesară conștientizarea faptului că puntea dintre acest scop înalt și starea decăzută spiritual a omului se face prin diferitele forme de influență pe care Duhul Sfânt le are.

Omul a fost creat de Dumnezeu „după chipul și asemănarea Lui” (Gen. 1:26). Aceasta înseamnă că, în ciuda căderii în păcat, omul și-a păstrat, cu toate modificările care au avut loc după Cădere și de-a lungul istoriei biblice în viața sa și în mediul său înconjurător, tânjirea după Cel al cărui chip îl poartă. Împlinirea omului însă este posibilă doar prin redobândirea asemănării sale dumnezeiești, proces pe care tradiția creștină îl numește theosis.

Dar această repotrivire poate avea loc doar cu ajutorul harului divin. În mod natural și conștient el are anumite tendințe de perfecționare (cultivare), element vizibil în toate tradițiile religioase ale omenirii. Dar sub acțiunea exercitată de superbia, termenul latin pentru mândrie, trupul a preluat controlul asupra rațiunii, și a întunecat-o. A determinat-o, de asemenea, să nu mai identifice obiectul adevărat al dorințelor sale, care devin învălmășite (concupiscentia inordinata). Rezultă de aici, așa cum am afirmat, că doar prin harul divin, prin intervenția supranaturală a lui Dumnezeu omul poate să acceadă la Divinitate, prin puterea și călăuzirea dumnezeiască. White identifică acest motor, asupra căruia acționează Dumnezeu, în inconștient,^[1] în timp ce Părintele Stăniloae preferă să îl denumească supraconștient. Supranaturalul devine firesc pentru cel care, prin convertire (semen gloriae) intră în procesul (supranatural al) sfințirii. Iar experiența religioasă, în acest caz, constituie „supranaturalul extraordinar” (de Lubac).

Potrivit Epistolei către Evr. 1:1, Dumnezeu „a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri (πολυμερώς καὶ πολυτρόπως, polymeros kai polytropos)”. „Vorbirea”, ca revelație dumnezeiască, este una dintre manifestările harului divin. Toma de Aquino parafrazează aceasta, potrivit lui White, prin „extraordinara bogăție și varietate a metodelor”^[2] prin care s-a exprimat Dumnezeu în cursul istoriei. Iar această varietate de metode poate purta numele generic de experiențe religioase creștine.

În consecință, literatura de specialitate care tratează experiența religioasă – interpretată ca o experiere a lui Dumnezeu – este deosebit de vastă, la fel ca diversele forme de manifestare ale experienței religioase în sine. O abordare simplistă a acestui tip de experiență trădează o neînțelegere a fenomenului, la fel de vechi precum lumea în care trăim. Titlul culegerii de prelegeri pe care William Henry le-a ținut la începutul secolului XX, The Varieties of Religious Experience, nu reușește să exprime uriașa tipologie a experienței religioase.

Un element al contribuției noastre la cercetarea acestui domeniu vast constă în analiza nepartizană a mecanismelor prin care experiența religioasă aduce un aport cognitiv care să înlesnească drumul spre theosis. Majoritatea autorilor amintesc dimensiunea epistemică a experienței religioase, dar în literatură se amintește prea puțin de aportul Duhului Sfânt la dezvoltarea acestei dimensiuni. Carența pe care am observat-o, și care face obiectul acestei teze, este cercetarea felului în care experiența religioasă aduce un aport de cunoaștere a supranaturalului prin intermedierea Duhului Sfânt, ținând cont de diferitele feluri în care omul acumulează cunoașterea. Fără a respinge sau desconsidera în niciun fel cunoașterea teoretică, am accentuat în studiul nostru aspectul practic al credinței creștine, deoarece praxis-ul este elementul care confirmă și ridică pe credincios din sub-conștient către supraconștient, din starea infantilă (sau debilă, după unii autori) în cea de maturitate. Praxis-ul pare modalitatea sigură prin care el are posibilitatea de a-și demonstra autenticitatea propriei credințe. Cunoașterea teoretică este suficientă până la un anumit punct. Acesteia trebuie să îi urmeze însă alte tipuri de cunoaștere, cum ar fi cea afectivă și cea experiențială.

---

^[1] White, Victor, God and the Unconscious…, p. 78.

^[2] Ibidem, p. 111.